„Totul părea ca dintr-un coșmar; unul care a început ca un simplu vis."

— Omoară-i!

Cuprins de sudoare, bărbatul în vârstă de douăzeci și opt de ani s-a trezit brusc din somn. S-a ridicat în coate și s-a uitat buimac prin cameră, ca și când ar fi căutat pe cineva, dar a observat un singur lucru. Umbrele făcute de copacii de lângă fereastră creionau sinistre forme pe tavan. Le-a urmărit preț de câteva minute, încercând să reînvie senzația pe care a avut-o în vis, însă totul a dispărut.

În coșmarurile sale periodice, Benjamin se vedea mereu căzând de pe o colină abruptă, împins într-un hău nesfârșit. Apoi, auzea o voce tremurândă, dar totuși destul de puternică, care îi striga frenetic numele. În iluzia creată, întunericul absolut l-a îmbrățișat. În acel moment, o durere intensă i-a izbucnit prin tot corpul, iar o migrenă atroce l-a surprins pe final, făcându-l să simtă cum capul îi era pe punctul de a-i exploda. În visul lui, odată ce lovea pământul tare, auzea mereu aceeași întrebare:

— Vrei să trăiești?

Nu-și amintea răspunsul la întrebare și nici cel primit de la vocea care rămânea constant în mintea lui, ca un ecou. Toate celelalte detalii ale visului erau înrădăcinate în memoria lui, atunci când se trezea din somnul înfiorător.

Cel mai bizar lucru legat de coșmarul tânărului era durerea. O simțea reală. Transpirația rece i se scurgea pe șira spinării, declanșând un fior care îi străbătea tot trupul. Deodată, a încercat să se miște, dar simțea cum toată ființa lui era imobilizată, doar inima îi mai bătea frenetic în piept. Era ca și cum ar fi fost paralizat, iar o entitate i-ar fi stăpânit corpul, refuzând să-i dea drumul.

Într-un sfârșit, Benjamin a reușit să se ridice din așa-zisul lui pat „comod", deoarece era destul de inconfortabil. Și-a pierdut căldura și plăcerea de când au început acele vise tulburătoare. Un scalp zdrobit îl țintuia dintre frunzele ruginii, iar el clipind des, încerca să se desprindă de imaginea terifiantă. Durerea pe care o simțea trebuia să dispară. Treptat, tremurând, și-a dus degetele înghețate în mijlocul pieptului. Inima care-i bătea rapid l-a asigurat că era norocos să fie încă în viață.

Scanând camera destul de mică, cu mobilier minimalist, a zărit în fața lui ușa întredeschisă care scotea la iveală baia minusculă. A oftat și și-a trecut o dată degetele prin părul ud. Obosită, privirea lui Benjamin s-a fixat pe o fotografie pe care o avea pusă în portofelul aruncat și deschis pe noptiera de un alb pal, de lângă pat. Întunericul răspândit prin cameră trecea ca o perdea peste fețele neclare. Semănau cu chipurile desfigurate care se prelingeau lângă trunchiul unui copac. Înfiorat, și-a întors fața brusc, ieșind din reveria macabră în care a căzut pentru un moment.

Ramurile copacilor se legănau în vântul ce a început să bată și o fâșie de lumină și-a făcut loc pentru scurt timp în cameră, dezvăluind chipul unui băiețel. Expresia lui era rece, nu divulga niciun fel de emoție.

Era o poză veche, aproape ștearsă de tot.

Lângă băiețel erau doi tineri. Unul al cărui chip era scrijelit cu un pix roșu, iar lângă, având aceleași trăsături ca cel mai mic dintre ei, un adolescent care zâmbea timid.

Auzind o bufnitură venită dinspre fereastră, cauzată de vânt, Benjamin a tresărit. A privit către barele ce împânzeau geamul și soarele ce se ivea printre crestele copacilor, ca un cerc de foc. Și-a mijit ochii, preferând ca momentul să nu se termine niciodată.

Lângă portofel era o hârtie neagră, șifonată, pe care se putea observa un text cu litere argintii.

„Comemorarea de zece ani..."

Precum o străfulgerare, o voce stinsă i-a trecut prin minte, creându-i o durere ascuțită în timp ce s-a ridicat din pat. S-a lăsat pe vine, ghemuindu-se, încercând să își recapete suflul. Tot corpul îi tremura, iar în gât i s-a format un nod. Era neclar, dar ceața se risipea ușor...

— Monstrule, stai departe de mine!

Era vocea lui, în timp ce alerga fără vlagă. O amintire de mult pierdută a ieșit la suprafață abrupt, lăsându-l fără aer.

***

Ceața care s-a lăsat peste pădure, era ca un nor imens. Benjamin și-a pus șapca neagră pe cap, scanând priveliștea din fața lui. Toți erau în negru, vorbeau între ei, ca la un cortegiu funerar. Ceremonia avea să înceapă odată cu plecarea către Valea Diavolului. Un loc în care odată intrat, rătăcit prin hăurile lui, dispărea de pe fața pământului.

Pentru un motiv anume, toată scena, plânsul, televiziunile, florile, îi părea un circ ieftin. Pentru el nicio persoană nu avea chip, erau ca și cum cineva le-ar fi mâzgălit chipul.

Precum un tic nervos și-a mușcat obrazul, cât timp privirea lui a căzut pe un tânăr retras. Părul de un blond murdar îi ieșea în evidență. Au făcut un schimb de priviri, dar Tommy și-a retras-o rapid.

— Nu am niciun chef să îi vorbesc, a șoptit Benjamin printre dinți, dar a observat un lucru aparte la tânărul care se apropia ușor.

Chipul îi era palid și se juca frenetic cu șiretul de la hanorac. Imediat a înghețat și ambi s-au uitat în părți diferite. Privindu-l pe Tommy, începea să îl mănânce pielea, căci îl deranja vizibil prezența lui. A închis ochii, încercând să disperseze senzația.

Într-un final, al treilea și ultimul supraviețuitor al masacrului din urmă cu zece ani și-a făcut apariția. Toți au dat din cap, dar niciunul nu a scos o vorbă. Era o înțelegere tacită, din priviri. În schimb, simțeau cum toate restul erau ațintite asupra lor și le examinau trăirile tranșante.

Erau pentru un moment întorși în timp, înfrigurați, plini de răni și uzi. Benjamin de-abia își putea ține ochii deschiși, privind pierdut către cerul de cenușă, care îi spăla rana adâncă de la tâmplă. Ceilalți doi au fost găsiți la scurt timp. Tommy în hău, lângă Benjamin, ținându-se unul de altul, iar Alec mergea fără noimă prin pădure, cu o privire ștearsă, avându-l în spate pe fratele fără suflare.

Singurul sunet pe care-l auzea era cel al inimii, care-i bătea puternic în urechi precum o tobă, iar o întrebare se repeta la infinit, având în fața ochiilor trupul zdrobit al unui copil.

— Vrei să fii judecat?

Liniștea subită care s-a lăsat, l-a făcut pe Benjamin să își ridice privirea. Ochii lui de un albastru spălăcit au căzut pe grupul masiv din față, care a început să i-a drumul celor zece adolescenți dispăruți. Șerpuia prin pădurea plină de capcane, în care, răul absolut a luat forma unei ființe umane, ce a ucis cu sânge rece.

Motivul, fapta, nu s-au aflat niciodată.

Incompetența poliției de la acea vreme a lăsat cazul deschis, fără niciun răspuns pentru cei rămași în viață, pentru rudele și prietenii celor care au pierit.

Alec a dat din cap obosit, mergând agale în urmă lor cu mâinile în buzunare. Părul roșcat îi era ascuns sub o glugă neagră. S-a întors către cei doi, observând cum Tommy a dispărut în han.

Benjamin i-a făcut din cap să înainteze. Avea să vină și el...

Înăuntru, Tommy s-a lăsat pe spate pe un fotoliu, s-a uitat pierdut la televizorul de deasupra barului. Apropiindu-se, Benjamin s-a așezat în fața lui pe măsuță.

S-a aplecat lent deasupra lui fără să îi zică ceva, privindu-l adânc în ochii însângerați de oboseală, însă cea a lui Tommy trecea prin el. Ochii săi erau fixați pe tavan, unde umbrele create de focul din șemineu dansau, și-l ademeneau. Și-a deschis buzele crăpate să zică ceva, dar în același timp simțea cum toată ființa lui era subjugată de acel joc, de privirea lui Benjamin.

Ambele mâini îi tremurau, strângându-se în pumni într-un final.

— Îmi pare sincer rău pentru fratele tău, Tommy! i-a șoptit. O durere ascuțită i-a săgetat însă tâmpla și și-a dus degetele rapid către ea.

Blondinul s-a uitat la el printre genele lungi, simțind cum un nod i s-a format în gât și cum nu putea să scoată niciun cuvânt. Erau cuvinte rostite în van. Și-a închis ochii, iar pentru câteva secunde se afla iar în hanul vechi, cel de lângă Valea Diavolului. Senzația, mirosul de sânge și pământ umed se împleticea în mintea lui, creând o vedenie reală.

Se află din nou lângă cadavrul fratelui său, Alex.

Suspinul adânc, plin de spaimă al celor în viață era mai clar. Deși erau speriați, au mers încet înainte. Au vrut să țipe, dar s-au oprit îngroziți cu palmele aduse la gură. În fața lor era un băiat gol, plin de răni, legat de masa inundată de sânge.

De la buric spre gât avea o tăietură urâtă care a fost proaspăt crestată pe pielea acoperită de vânătăi. Pe brațe erau încă plăgi care sângerau masiv. Părul blond era îmbibat de lichidul roșu, iar ochii deschiși aținteau tavanul. Irisurile date peste cap căpătău o tentă macabră, în timp ce lumina soarelui era filtrată de crengile copacilor adormiți.

Câteva insecte s-au așezat pe retină, începând ciclul vieții și al morții.

Lui Tommy i s-a făcut rău și aproape a vomat. Alunecând pe podeaua udă, simțea pe față sângele fratelui său care încă se prelingea încet de pe masă. Deși era speriat, a încercat să-l elibereze cu mâinile goale. Disperat, a început apoi să caute ceva ascuțit.

S-a uitat la Benjamin, care era vădit palid și tremura.

„A decis să fie judecat"

Scria cu sânge pe piciorul lui.

Era primul dintre cei zece condamnați să moară pe colina Diavolului, să dispară definitiv în neant.

— Avea doar șaptesprezece ani. Spune-mi, ce păcat a săvârșit ca să fie ucis în halul acela?!

Spunând asta, s-a uitat adânc în ochii lui Benjamin care a ridicat din umeri. Și-a scuturat capul, încărcând să alunge gândurile teribile și imaginea lugubră. Încă își aminte de duhoarea din acea încăpere, care a rămas impregnată în mintea lui. Subit, un sentiment de ură și furie l-a săgetat, ce l-a făcut să mijească ochii.

— Dar frații mei ce vină au avut?

Voia să mai zică ceva, dar s-a oprit. Era o poveste mult mai veche...

— Ce legătură au ei? a țipat Tommy cu un glas plin de agonie, pe care Benjamin l-a simțit de parcă ar fi fost al lui.

— Nu au, dar au murit amândoi, inocenți!

— Unul a fugit în fața unei mașini, unul s-a spânzurat, pentru că era prea slab pentru lumea asta!

Auzind cuvintele dure, Benjamin a răsuflat greoi, simțind cum toate emoțiile din urmă cu doisprezece ani îl copleșeau. Pentru frații lui nu a existat dreptate. Pe de-o parte era fericit că și tânărul din fața lui simțea durerea lui. Diferența era totuși comemorarea, pe care frații săi nu au primit-o după un deceniu. În urmă cu doi ani doar el le-a mai vizitat mormintele.

— Tommy, nu continua, te rog! Știi foarte bine de ce fratele meu s-a sinucis, a țipat el, făcându-i pe toți să se uite la ei. Pentru că toți au dat vina pe el, pentru moartea fratelui nostru mai mic. Era cel care trebuia să aibă grijă de el.

— Tu unde erai?!

Tommy încă îl ațintea pe Benjamin, care nu schița nici o emoție.

— Departe!

A fost tot ce a putut spune, iar apoi s-a ridicat de pe masă. S-a uitat la degetele tremurânde ale tânărului și a zâmbit.

— Ești la fel de jalnic ca în urmă zece ani, a șoptit printre dinți.

La televizor era o emisiune specială legată de eveniment, și amândoi și-au întors privirile către ecranul enorm.

„— Este adevărat că un criminal revine mereu la locul faptei?

— În multe cazuri, da, deoarece creierul unui ucigaș, al unui psihopat, diferă față de o persoană normală..."

— Sper că e aici, ca să termine odată ce a început, i-a zis Tommy printre lacrimi, vădit obosit și torturat de tot ce s-a întâmplat.

Benjamin i-a râs în față, și-a dat jos șapca și și-a trecut degetele prin părul scurt precum cărbunele încins. Apoi, dintr-odată și-a închis ochii ca și cum era ghidat de o entitate externă, iar mintea lui era inundată de imagini străine lui, ținute ascunse timp de zece ani. Zece tineri. Șase băieți, trei fete și o profesoară au murit. Imagini cu moartea lor îi apăreau în minte, dându-i o migrenă îngrozitoare.

A căzut în genunchi, de abia putând să mai respire. Presiunea îl dobora ca și cum ceva îl apăsa greoi peste întreg corpul său.

O voce i-a răsunat în minte.

— Monstrule, stai departe de mine!

În infernul aprins se auzea o voce a unei femei țipând. Era ca un ecou prin pădurea întunecată din acea noaptea rece de octombrie. Noroiul o înghițea încet, în timp ce stătea în genunchi și tremura puternic. Într-o mână ținea un cuțit, care era pătat de sânge proaspăt. Picături din lichidul purpuriu alunecau încet de pe lama tăioasă.

În fața ei stătea un tânăr desculț. Purta pantaloni albaștri, iar cămașa era pătată de roșeața sângelui. Mâna lui încerca să oprească sângerarea și durerea care izbucneau din abdomenul său.

O grimasă îi era înghețată pe chip, iar trupul și-l simțea amorțit. A refuzat să se îndrepte spre femeia care îngenunchea. Strigătele ei înverșunate erau însoțite de lacrimi, iar tot trupul i se cutremura. Era îngrozită. Ea a îndreptat cuțitul spre chipul serafic al băiatului și a țipat din ce în ce mai tare:

— Mori, monstrule! Mori!

Benjamin era doar un martor al tragicului eveniment, ascunzându-și jumătate din chip în gulerul de la hanoracul pătat de sânge. Trupul lui a început să trepideze. Dinaintea lui se derula o tragedie, în care o mamă și un fiu mureau cuprinși de flăcările iadului.

***

Nuanțele de chihlimbar și roșu al frunzelor pictau copacii aproape goi și pavau solul rece și umed. Picături de ploaie deasă au început să cadă, iar aerul a devenit cu atât mai rece. Benjamin mergea alene prin pădure, atingând cu degetele frunzele care de-abia se mai țineau de ramuri. Tânărul s-a uitat în sus și a privit cerul care cernea deasupra lui, tăcut. Foșnetul frunzelor și al ramurilor care au început să să miște în bătaia unei brize, a împrăștiat liniștea desăvârșită care l-a înconjurat.

A inspirat aerul rece, iar un zâmbet perfid i s-a afișat pe buze, când a simțit mirosul de fum care venea de la o țigară. În fața lui, rezemat de trunchiul unui copac bătrân a cărui scoarță de abia se mai ținea, era Alec. Băiatul cu păr arămiu, mai tânăr decât el cu patru ani, îl privea atent și i-a zâmbit înapoi la rândul său. Unghiile vopsite în negru îi ieșeau de sub mânecă, ținând țigara leneș între două degete.

La vederea lui Alec, printre umbre, empatia dispărea, iar ziua devenea noapte. Haosul din mintea lui Benjamin se prăvălea asupra celor doi. În acele momente, orice emoție îi dispărea, iar ritmul inimii i se estompa. Pentru el totul era vopsit în sânge, iar emoțiile erau o enigmă. O floare neagră a răului creștea în el, cu spini care-i sfâșia carnea, lăsând să curgă râuri de sânge.

Nu mai știa dacă era zi sau noapte...

— Pe unde au ajuns? l-a întrebat Benjamin pe tânăr.

Alec a tras în piept pentru ultima oară fumul dens și nociv, lăsând restul de la țigară să-i alunece printre degetele subțiri. Și-a întors capul către vechiul han, care stătea dărăpănat și ars pe colina pădurii.

Benjamin a început subit să râdă și lăsându-se într-un genunchi s-a privit într-o mică baltă care s-a format la picioarele lui. Ușor, și-a dus mâna spre cap, dându-și jos șapca. Pe tâmpla lui și-a făcut apariția o cicatrice urâtă. Chipul lui apărea deformat în apa tulbure, iar voalul de ceață împreunat cu ploaia urma matrița unei pânze de păianjen, devorând pe oricine care intra.

— Bine ai revenit! a continuat Alec, strivind țigara sub bocanc. Fac o ceremonie pentru cei trei care au murit acolo. Flori, bocete și...

Deodată, Benjamin s-a ridicat, având un surâs malefic. Alec l-a privit nedumerit, dar a descoperit numărul format cu degetele de la mâna sa dreaptă. Patru.

Alec a realizat că al patrulea era fratele lui. De acolo a început toată nebunia.

„Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte."

Acesta era motto-ul pe care Benjamin îl urma de mic. Odată cu moartea fraților lui care-i îngrădeau pornirile, tot ce a ținut în el a izbucnit brusc. Era precum un fulger care secera tot ce-i ieșea în cale. Zece persoane i-au căzut sub forța mâniei de la acea vreme, iar Alec era ajutorul său, cel care-i ademenea. Doi adolescenți care au luat justiția în mâna lor, devenind monștri invizibili, ascunși sub copertina unei nopți și desimea unei păduri. Și-au răzbunat frații care au suferit de răutatea colegilor. Iar adulții pentru că au închis ochii la nedreptate.

Accidentul l-a făcut pe Benjamin să uite momentele din perioada respectivă. Timp de un deceniu, un gol imens s-a format în sufletul și mintea lui. Odată ajuns înapoi, totul i s-a dezvăluit abrupt precum o pagină în imagini dintr-un jurnal răsfirat de vânt.

— Trecutul tău, nu justifică victimele nevinovate. Tonul ridicat al lui Tommy reda agonie pură.

Se spunea că nu poți simți durerea cuiva, însă vocea sa te putea pătrunde prin fiecare fibră. Alec a simțit fiori, devenind aproape livid. În schimb, pentru Benjamin era un gol imens în tot ceea ce a auzit. Nicio emoție nu trecea prin el.

S-a întors încet către tânărul care și-a făcut apariția, apatic.

— Ești la fel de vinovat ca noi! i-a răspuns Benjamin, simțind în aer miros de fum care venea de la hanul vechi. Îmi aduc aminte foarte clar acum. Tu m-ai împins în abisul ăla întunecat în care am stat zece ani, crezând că vei șterge ce a făcut fratele tău!

— Aș face asta la infinit, știind acum că tu ești monstrul care a ucis visurile tuturor din acea zi!

Buzele rozalii ale lui Benjamin s-au arcuit într-o schimonoseală grosolană, cât Alec s-a dezlipit de trunchiul copacului, venind în grabă către cei doi.

Niciunul dintre cei trei care se aflau acolo, la poalele colinelor acoperite de ceața lăptoasă, nu erau inocenți. Fiecare dintre ei purtau stigma unui păcat. A fi orb la răul de lângă tine, a ignora, a batjocori, a ucide...

În câteva secunde Alec s-a interpus între ei oprind obiectul ascuțit pe care Tommy l-a scos din mânecă. Lamele lungi i-au străpuns scurt palma, iar roșcatul a scos un sunet înăbușit de durere. În schimb, Benjamin avea mâna prinsă în gâtul lui Tommy, ținându-l cu toată puterea. La scurt timp, acesta a scăpat slăbit foarfeca din mână și era smucit și aruncat la pământ.

Alec și-a ridicat brațul privind cum lichidul gros și cald i se prelingea printre degete. Simțea cum furia erupea prin el. A auzit un zgomot, iar în fața lui cei doi se luptau. Într-o secundă Benjamin s-a aplecat, și recuperând arma, l-a pironit pe Tommy la pământ. A țintit spre gât, doar zgâriindu-l mai mult. Tommy s-a sucit, reușind să scape și să-l lovească cu o piatră în cap. Epuizat, nu a putut să se târască prea departe, pentru că Alec l-a prins de picior.

Toți trei respirau greoi, dar Benjamin venea lent, ștergându-și sângele de pe frunte, ținând foarfeca strâns în mână. L-a lovit pe Tommy în burtă, făcându-l să scape un gâfâit, apoi s-a aplecat mai mult deasupra lui. Tommy a lăsat un țipat să îi scape, dar pădurea i l-a ascuns mișelește, cât lamele îi penetrau pielea și carnea, consecutiv cu forță. Picuri de sânge îi pictau chipul transpus și frunzele arse de brumă.

— Vrei să fii Judecat? Vrei să trăiești?

— Ucigașule, mori!

Cu trupul mutilat și zăcând sub el, și-a adus aminte de întrebarea din visul lui. Era chiar înainte ca Tommy să îl împingă și să îl tragă după el în infern.

Benjamin a răsuflat greu, dar a zâmbit din nou, lăsându-se în jos plin de sânge și noroi.

—Ai fost judecat! i-a șoptit, în timp ce Tommy se lupta pentru o ultimă gură de aer.

Într-un final, s-a ridicat revigorat ca și când ar fi renăscut. Alec l-a urmat, tăcut, ascunzând urmele faptei care s-a petrecut în spatele ochilor închiși, ai tuturor celor ce se aflau acolo. Avea să fie aruncat în abisul întunecat în care restul de adolescenți își făceau veacul.

Înainte să îl arunce, pe mâna sa i s-a crestat un cuvânt; judecat.

Alec a aprins o țigară luând aminte cum întunericul înghițea fumul efemer. Scoțând o hârtie îngălbenită de timp și pătată de sânge, a scrutat numele înscrise, majoritatea fiind tăiate.

— Sunt toți aici?

Alec doar a dat din cap, lăsând fumul de țigară să se contopească cu ceața densă. Benjamin s-a curățat de lichidul stacojiu și lipicios într-o tăcere sumbră. Mulțumiți, au dispărut printre umbre precum două năluci...

***

Liniștea în care Tommy a fost azvârlit ca o cârpă, era perturbată de găfâitul său obosit. Tot trupul îl durea, rănile îl usturau, târându-se peste rămășițele celor peste care a căzut.

Din iadul obscur s-a ivit o sclipire de lumină. Tommy și-a întins degetele însângerate către ea, jurând să termine ce a început cu zece ani în urmă.

Vă meritați judecata!

Era un impuls ce-l susținea să supraviețuiască. Un gând ascuns. O șoaptă a morții...